Mai jos este versiunea care, potrivit Registrului, se aplică din 01.01.2028. La 17.11.2026, data preluării textelor din Registru, se aplica versiunea din 23.01.2024 — textul ei este la sursă. Stabilit automat după datele versiunilor din Registru, fără verificare juridică.
Prezenta lege transpune Directiva (UE) 2024/1069 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 aprilie 2024 privind protecția împotriva cererilor vădit neîntemeiate sau a procedurilor judiciare abuzive împotriva persoanelor implicate în acțiuni de mobilizare publică („acțiuni strategice în justiție împotriva mobilizării publice”), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 2024/1069 din 16 aprilie 2024, CELEX: 32024L1069.
(1) Prezenta lege are scopul de a garanta exercitarea dreptului la libera exprimare, precum şi un echilibru între asigurarea dreptului la libera exprimare şi apărarea onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale şi vieţii private şi de familie ale persoanei. Prezenta lege are drept scop, de asemenea, combaterea procedurilor judiciare abuzive împotriva mobilizării publice.
(2) Prezenta lege nu reglementează raporturile juridice ce ţin de accesul la informaţii, acordarea dreptului la replică concurenţilor electorali în campania electorală şi apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.
Termenii şi expresiile utilizate în prezenta lege au următoarele semnificaţii:
cenzură – denaturare nejustificată a materialului jurnalistic sau interzicere nejustificată de a răspândi anumite informaţii de către conducerea mass-mediei; orice manifestare a autorităţilor publice sau a persoanelor care exercită funcţii publice de ingerință în activitatea editorială a mass-mediei sau a angajaţilor acesteia ori de împiedicare a tirajării sau a răspândirii informaţiei;
comunicat al autorităţii publice – relatare făcută publică de o autoritate publică sau, în numele acesteia, de o persoană care exercită atribuţiile puterii publice;
defăimare – răspândire a informaţiei false care lezează onoarea, demnitatea şi/sau reputaţia profesională a persoanei;
dezminţire – infirmare a relatărilor defăimătoare cu privire la fapte care nu corespund realităţii;
discurs care incită la ură – orice formă de exprimare care provoacă, propagă, promovează sau justifică ura rasială, xenofobia, antisemitismul sau alte forme de ură fondate pe intoleranţă;
document al autorităţii publice – act emis de o autoritate publică sau de o persoană care exercită atribuţiile puterii publice;
fapt – eveniment, proces sau fenomen care a avut sau are loc în condiţii concrete de loc şi timp şi a cărui veridicitate poate fi dovedită;
informaţie despre viaţa privată şi de familie – orice informaţie, inclusiv imagine, privind viaţa familială, viaţa la domiciliu, corespondenţa şi conţinutul ei, sănătatea şi defectele fizice, orientarea şi viaţa sexuală, precum şi comportamentul persoanei, în condiţiile în care persoana contează, în mod rezonabil, pe intimitate;
informaţie – orice expunere de fapt, opinie sau idee sub formă de text, sunet şi/sau imagine;
injurie – exprimare verbală, scrisă sau nonverbală care ofensează intenţionat persoana şi care contravine normelor de conduită general acceptate într-o societate democratică;
interes public – interes al societăţii (şi nu simpla curiozitate a indivizilor) faţă de evenimentele ce ţin de exercitarea puterii publice într-un stat democratic sau faţă de alte probleme care, în mod normal, trezesc interesul societăţii sau al unei părţi a ei;
mobilizare publică – efectuare a oricărei declarații sau desfășurare a oricărei activități de către persoane fizice sau juridice în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare și de informare, a libertății artelor și științelor sau a libertății de întrunire și de asociere, precum și acțiuni pregătitoare, de sprijinire sau de asistență direct legate de acestea, și care privește o chestiune de interes public;
proceduri judiciare abuzive împotriva mobilizării publice – proceduri judiciare care nu se inițiază pentru a invoca sau a exercita în mod real un drept, ci au ca scop principal prevenirea, restricționarea sau sancționarea mobilizării publice și în cadrul cărora se formulează cereri neîntemeiate. Indicii ale unui astfel de scop sunt, în mod special:
a) existența unui dezechilibru de putere între părți;
b) natura disproporționată, excesivă sau nerezonabilă a cererii sau a unei părți a acesteia, inclusiv valoarea excesivă a litigiului;
c) existența unor proceduri multiple inițiate de către reclamant sau de părți asociate acestuia în legătură cu chestiuni similare;
d) acțiuni de intimidare, hărțuire sau amenințări din partea reclamantului sau a reprezentanților reclamantului, înainte sau în timpul procedurilor, precum și conduita similară a reclamantului în cazuri similare sau concurente;
e) utilizarea cu rea-credință a unor tactici procedurale, precum întârzierea procedurilor, alegerea frauduloasă sau abuzivă a unei instanțe mai favorabile ori renunțarea cu rea-credință la judecată într-o etapă ulterioară a procedurilor;
investigaţie jurnalistică – cercetare rezonabilă a faptelor de către mass-media pentru realizarea unui material jurnalistic;
judecată de valoare fără substrat factologic suficient – judecată de valoare care se bazează pe fapte care nu au avut loc sau pe fapte care au avut loc, dar a căror expunere este denaturată până la falsitate;
judecată de valoare – opinie, comentariu, teorie sau idee care reflectă atitudinea faţă de un fapt, a cărei veridicitate este imposibil de dovedit;
mass-media – mijloc de informare în masă, tipărit sau electronic, precum şi jurnalistul;
persoană care exercită funcţii publice – persoană fizică care exercită atribuţiile puterii publice (executive, legislative ori judecătoreşti) sau persoană juridică ce prestează servicii de utilitate publică, sau persoană fizică care administrează persoana juridică ce prestează servicii de utilitate publică ori subdiviziuni ale acesteia;
persoană publică – persoană care exercită funcţii publice sau o altă persoană care, datorită statutului, poziţiei sociale sau altor circumstanţe, trezeşte interesul public;
răspândire a informaţiei – proces de transmitere a informaţiei către alte persoane (cel puţin către o persoană, exceptând persoana lezată);
rectificare – corectare benevolă, din proprie iniţiativă sau la cerere, a faptelor care au fost prezentate greşit;
replică – răspuns al persoanei lezate la opiniile exprimate într-un material răspândit de mass-media;
scuze – declaraţie prin care persoana îşi exprimă regretul pentru injurie sau pentru informaţii despre viaţa privată şi de familie.
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a comunica fapte şi idei.
(2) Libertatea de exprimare protejează atât conţinutul, cât şi forma informaţiei exprimate, inclusiv a informaţiei care ofensează, şochează sau deranjează.
(3) Exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă unor restrângeri prevăzute de lege, necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, pentru a apăra ordinea şi a preveni infracţiunile, pentru a proteja sănătatea şi morala, reputaţia sau drepturile altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
(4) Restrângerea libertăţii de exprimare se admite doar pentru protejarea unui interes legitim prevăzut la alin. (3) şi doar în cazul în care restrângerea este proporţională cu situaţia care a determinat-o, respectându-se echilibrul just dintre interesul protejat şi libertatea de exprimare, precum şi libertatea publicului de a fi informat.
(41) - abrogat.
(42) În condiţiile alin. (3), se interzic răspândirea şi/sau utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste ori xenofobe, propagarea şi/sau utilizarea în scopuri politice a simbolurilor fasciste, precum și promovarea ideologiilor fasciste, rasiste ori xenofobe şi/sau negarea Holocaustului, acţiuni care se sancţionează în conformitate cu legislaţia în vigoare.
(5) Garanţiile privind libertatea de exprimare nu se extind asupra discursurilor care incită la ură sau la violenţă.
(1) Statul garantează libertatea de exprimare a mass-mediei. Nimeni nu poate interzice sau împiedica mass-media să răspândească informaţii de interes public decât în condiţiile legii.
(2) Mass-media are sarcina de a informa publicul asupra problemelor de interes public şi de a efectua, în conformitate cu responsabilităţile sale, investigaţii jurnalistice în probleme de interes public.
(3) Pe lângă garanţiile prevăzute la art. 3, libertatea de exprimare a mass-mediei admite şi un anumit grad de exagerare sau chiar provocare, cu condiţia să nu se denatureze esenţa faptelor.
(1) Independenţa editorială a mass-mediei este recunoscută şi garantată de lege. Cenzura este interzisă.
(2) Se interzice ingerinţa în activitatea editorială a mass-mediei, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. În cazul în care ingerinţa este prevăzută de lege, ea urmează a fi interpretată limitativ.
(3) Nu se admite crearea de autorităţi publice pentru controlul prealabil al informaţiei care urmează a fi răspândită de mass-media.
(4) Nu constituie cenzură obligaţia impusă de instanţa de judecată prin hotărâre definitivă de a răspândi sau de a nu răspândi o informaţie, precum şi obligaţia impusă prin lege de a răspândi o anumită informaţie.
(5) Cenzura în mass-media publică, precum şi împiedicarea ilegală intenţionată a activităţii mass-mediei, atrage răspundere penală.
Articolul 6.Libertatea publicului de a fi informat
(1) Orice persoană are libertatea de a primi informaţii de interes public prin intermediul mass-mediei.
(2) Apărarea onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale nu poate prevala asupra libertăţii publicului de a primi informaţii de interes public.
(3) Confiscarea tirajului sau lichidarea mass-mediei scrise poate avea loc, printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă, doar în cazurile în care aceasta este necesară într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică ori pentru a împiedica divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat.
Articolul 7.Dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale
(1) Orice persoană are dreptul la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale lezate prin răspândirea relatărilor false cu privire la fapte, a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient sau prin injurie.
(2) Persoana lezată prin răspândirea unor relatări cu privire la fapte poate fi restabilită în drepturi dacă informaţia cumulează următoarele condiţii:
a) este falsă;
b) este defăimătoare;
c) permite identificarea persoanei vizate de informaţie.
(3) Persoana care se consideră lezată în modul stabilit la alin. (2) poate solicita rectificarea sau dezminţirea informaţiei, precum şi repararea prejudiciului moral şi material cauzat.
(4) Persoana lezată prin răspândirea unor judecăţi de valoare poate fi restabilită în drepturi dacă judecăţile de valoare cumulează următoarele condiţii:
a) nu se bazează pe un substrat factologic suficient;
b) au un caracter defăimător;
c) permit identificarea persoanei vizate de informaţie.
(5) Persoana care se consideră lezată în modul stabilit la alin. (4) poate solicita rectificarea sau dezminţirea informaţiei, sau publicarea unei replici, precum şi repararea prejudiciului moral şi material cauzat.
(6) Se consideră injurie exprimarea care cumulează următoarele condiţii:
a) exprimarea intenţionată verbală, scrisă sau nonverbală nu corespunde normelor de conduită general acceptate într-o societate democratică;
b) permite identificarea persoanei vizate.
(7) Persoana care se consideră lezată în modul stabilit la alin. (6) poate solicita exprimarea scuzelor şi repararea prejudiciului moral şi material cauzat.
(8) Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru stilul umoristic şi satiric dacă prin folosirea acestuia nu se induce în eroare publicul în privinţa faptelor.
Articolul 8.Imunitatea în cauzele cu privire la defăimare
Nu poate fi intentată o acţiune cu privire la defăimare pentru declaraţia făcută:
a) de către Preşedintele Republicii Moldova şi deputaţii în Parlament în exercitarea mandatului;
b) de către participanţii la proces, inclusiv martorii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cadrul urmăririi penale sau al unui proces judiciar;
c) în cererile, scrisorile sau plângerile cu privire la încălcarea drepturilor şi a intereselor legitime, expediate autorităţilor publice pentru examinare.
Articolul 9.Libertatea de a critica statul, autorităţile publice şi persoanele care exercită funcţii publice
(1) Orice persoană are dreptul de a critica statul şi autorităţile publice.
(2) Statul şi autorităţile publice nu pot intenta acţiuni cu privire la defăimare.
(3) Statul şi autorităţile executive şi legislative nu sunt protejate de legea penală sau contravenţională împotriva declaraţiilor defăimătoare.
(4) Persoanele care exercită funcţii publice pot fi supuse criticii, iar acţiunile lor – verificării din partea mass-mediei, în ceea ce priveşte modul în care şi-au exercitat sau îşi exercită atribuţiile, în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura transparenţa şi exercitarea responsabilă a atribuţiilor lor.
Articolul 10.Dreptul la respectul vieţii private şi de familie
(1) Orice persoană are dreptul la respectul vieţii private şi de familie.
(2) Dreptul la respectul vieţii private şi de familie nu se extinde asupra informaţiilor despre viaţa privată şi de familie răspândite cu acordul expres sau tacit al persoanei sau obţinute în locurile publice când persoana nu poate conta, în mod rezonabil, pe intimitate.
(3) Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru că a făcut publice informaţii despre viaţa privată şi de familie a persoanei dacă interesul public de a le cunoaşte depăşeşte interesul persoanei vizate de a nu răspândi informaţia.
(4) În cazul răspândirii informaţiei despre viaţa privată şi de familie cu încălcarea prevederilor alin. (3), persoana poate solicita exprimarea scuzelor şi compensarea prejudiciului moral şi material cauzat.
Articolul 11.Dreptul persoanelor publice şi al persoanelor fizice care exercită funcţii publice la respectul vieţii private i de familie
(1) Persoanele publice şi persoanele fizice care exercită funcţii publice au dreptul la respectul vieţii private şi de familie.
(2) Informaţiile despre viaţa privată şi de familie a persoanelor publice şi a persoanelor fizice care exercită funcţii publice pot fi dezvăluite dacă aceste informaţii prezintă interes public. Răspândirea informaţiilor respective nu trebuie să ducă la prejudicii nejustificate terţilor.
(3) Dacă persoanele publice şi persoanele fizice care exercită funcţii publice provoacă ele însele atenţia asupra aspectelor din viaţa lor privată şi de familie, mass-media are dreptul să cerceteze aceste aspecte.
(1) Orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracţiuni sau contravenţii este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă.
(2) Autorităţile publice şi persoanele care le reprezintă sunt obligate să respecte dreptul la prezumţia nevinovăţiei şi să se abţină de la orice comentarii care ar sugera că persoana este vinovată de comiterea infracţiunii sau contravenţiei.
(3) Organele de urmărire penală nu pot face declaraţii publice cu privire la vinovăţia persoanei puse sub învinuire, cu excepţia susţinerii învinuirii în instanţa de judecată.
(4) Persoanele care nu reprezintă autorităţile publice şi nu pot influenţa în niciun fel derularea procesului intentat, inclusiv mass-media, au dreptul să-şi exprime opinia privind vinovăţia unei persoane cu condiţia ca:
a) din contextul exprimării să reiasă clar că până la momentul dat nu există o hotărîre judecătorească irevocabilă de condamnare a persoanei respective;
b) din contextul exprimării să reiasă clar că este vorba de opinii, şi nu de fapte confirmate;
c) faptele pe care se bazează comentariile privind vinovăţia unei persoane şi calitatea procesuală a acesteia să fie expuse cu precizie.
(1) Mass-media şi orice persoană care efectuează o activitate cu caracter jurnalistic de colectare, de primire şi de distribuire a informaţiei către public, precum şi persoana care colaborează cu acestea, care au obţinut informaţii de la o sursă, au dreptul de a nu dezvălui identitatea sursei sau orice informaţii care ar putea duce la identificarea sursei.
(2) Persoana care a distribuit publicului informaţia obţinută din surse confidenţiale nu poate fi obligată să dezvăluie identitatea sursei în cadrul unui proces civil sau contravenţional.
(3) Refuzul persoanei de a dezvălui sursa de informare nu îl lipseşte de celelalte garanţii de care beneficiază pârâtul într-o procedură judiciară.
(4) În cadrul unui proces penal, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în condiţiile legii, poate obliga persoana să divulge sursa de informare dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) dosarul penal vizează infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave;
b) divulgarea sursei este absolut necesară pentru urmărirea penală;
c) au fost epuizate toate posibilităţile de a identifica sursa de informare prin alte mijloace.
Capitolul IIPROCEDURI DE EXAMINARE
Secţiunea 1Procedura de examinare a cauzelor cu privire la defăimare
Articolul 14.Procedura de examinare a cauzelor cu privire la defăimare
(1) Cauzele cu privire la defăimare se examinează în procedură contencioasă conform prevederilor prezentului capitol şi ale Codului de procedură civilă.
(2) Cauzele cu privire la defăimare când nu este cunoscută sursa ce a răspândit informaţia defăimătoare şi nici autorul informaţiei ori când persoana juridică ce a răspândit informaţia a fost lichidată şi nu este cunoscut autorul articolului ori al informaţiei defăimătoare sau acesta a decedat se examinează conform procedurii cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică.
(1) Persoana care se consideră defăimată poate solicita, prin cerere prealabilă, autorului informaţiei şi/sau persoanei juridice care a răspândit-o rectificarea sau dezminţirea informaţiei defăimătoare, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor şi compensarea prejudiciului cauzat. În caz de deces al persoanei defăimate, cererea prealabilă se depune de către persoana interesată.
(2) Cererea prealabilă se depune în termen de 20 de zile de la data la care persoana a aflat sau trebuia să afle despre informaţia defăimătoare. Acesta este un termen de prescripție. La împlinirea unui an din ziua defăimării, persoana nu poate solicita repunerea sa în termenul de depunere a cererii prealabile.
(3) Persoana va indica în cerere informaţia pe care o consideră defăimătoare şi, în cazul răspândirii unor relatări cu privire la fapte, circumstanţele care demonstrează că informaţia este în esență falsă sau, în cazul răspândirii judecăţilor de valoare, circumstanţele care demonstrează că acestea nu se bazează pe un substrat factologic suficient.
Articolul 16.Procedura de examinare a cererii prealabile
(1) Cererea prealabilă se examinează în termen de 5 zile de către autorul informaţiei şi, după caz, de către persoana juridică ce a răspândit această informaţie.
(2) Dacă se constată că informaţia la care se referă cererea prealabilă este falsă sau nu se bazează pe un substrat factologic suficient, persoana juridică ce a răspândit informaţia sau autorul informaţiei satisface cererea prealabilă, fiind obligat să efectueze, după caz, rectificarea sau dezminţirea informaţiei defăimătoare, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor şi compensarea, la cerere, a prejudiciilor cauzate.
(3) Rectificarea sau dezminţirea informaţiei, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor se efectuează în termen de 15 zile de la data examinării cererii prealabile, iar dacă informaţia a fost răspândită de mass-media şi publicația sau emisiunea care a răspândit această informaţie apare mai rar decât o dată la 15 zile, în următorul număr sau emisiune.
(4) Plata compensaţiilor în temeiul cererii prealabile se efectuează în termen de 15 zile de la data examinării cererii prealabile sau într-un alt termen convenit de părţi.
(5) În cazul refuzului de a satisface, integral sau parţial, cererea prealabilă, persoana lezată poate depune cerere de chemare în judecată.
(6) În cazul refuzului de satisfacere a cererii prealabile pe motivul omiterii termenului de prescripţie, persoana lezată poate solicita, concomitent cu depunerea cererii de chemare în judecată, repunerea în termenul de depunere a cererii prealabile.
Articolul 17.Termenul de adresare în instanţa de judecată
(1) Cererea de chemare în judecată cu privire la defăimare poate fi depusă în termen de 30 de zile. Acest termen curge de la:
a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă;
b) data expirării termenului pentru examinarea cererii prealabile.
(2) Termenul specificat la alin. (1) este termen de prescripţie.
(3) Persoana poate fi repusă în termenul de prescripţie dacă a omis acest termen din motive justificate şi a înaintat cererea de chemare în judecată în termen de 30 de zile de la data dispariţiei motivelor care justifică repunerea în termen.
(4) În cazul în care, concomitent cu depunerea cererii principale, nu au fost înaintate pretenţii cu privire la compensarea prejudiciilor, instanţa de judecată va respinge cererea pentru compensarea prejudiciilor depusă ulterior.
Articolul 18.Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată
(1) Cererea de chemare în judecată se întocmeşte cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 166 şi 167 din Codul de procedură civilă.
(2) Invocând circumstanţele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile, reclamantul va mai indica:
a) dacă informaţia îl vizează;
b) dacă informaţia a fost răspândită de pârât;
c) dacă informaţia comportă caracter defăimător;
d) dacă informaţia se bazează pe fapte în esenţă false;
e) dacă este sau nu persoană publică în sensul prezentei legi şi dacă informaţia se referă la calitatea lui de persoană publică;
f) dacă informaţia se referă la o chestiune de interes public;
g) dacă a fost respectată procedura prealabilă;
h) dacă informaţia defăimătoare a cauzat prejudicii morale şi materiale şi care este întinderea reală a acestor prejudicii;
i) alte circumstanţe relevante pentru examinarea cauzei.
(3) În cererea de chemare în judecată, reclamantul va indica exact relatările cu privire la fapte a căror dezminţire se solicită şi textul dezminţirii sau judecăţile de valoare fără substrat factologic suficient.
(4) La cererea de chemare în judecată se anexează:
a) publicația ce conţine informaţia contestată sau înregistrarea emisiunii, sau, dacă prezentarea înregistrării nu este posibilă, se va indica postul, emisiunea, data şi ora difuzării;
b) copia de pe cererea prealabilă cu dovada expedierii sau înmânării acesteia pârâtului;
Pentru cererile de chemare în judecată prin care se solicită dezminţirea, acordarea dreptului la replică, exprimarea scuzelor și/sau repararea prejudiciului moral şi material cauzat prin defăimare se plătește taxă de stat și/sau taxă de timbru conform Legii taxei de stat nr. 213/2023.
Articolul 20.Părţile şi alţi participanţi la proces
(1) Reclamant în cauzele cu privire la defăimare poate fi:
a) orice persoană fizică a cărei onoare, demnitate sau reputaţie profesională a fost lezată prin răspândirea unei informaţii;
b) în numele persoanei decedate, dacă aceasta nu a înaintat o acţiune cu privire la defăimare – persoana interesată, însă fără dreptul de a cere compensarea prejudiciului moral;
c) orice persoană juridică a cărei reputaţie profesională a fost lezată prin răspândirea unei informaţii.
(2) Pârât în cauzele cu privire la defăimare poate fi persoana care a răspândit informaţia, autorul informaţiei şi, după caz, persoana de la care a fost preluată informaţia.
(3) În cazul în care acţiunea este intentată unei persoane care a preluat informaţia de la o terţă persoană a cărei identitate este dezvăluită, ultima poate interveni în proces în condiţiile Codului de procedură civilă.
(1) Concomitent cu depunerea cererii prealabile către mass-media, în scopul prevenirii unei pagube iminente, reclamantul poate solicita instanţei de judecată aplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii.
(2) Cererea de asigurare a acţiunii prevăzută la alin. (1) se examinează la prezentarea actelor care confirmă expedierea sau înmânarea cererii prealabile.
(3) La cererea reclamantului, instanţa de judecată poate aplica următoarele măsuri de asigurare a acţiunii:
a) interdicţia de a răspândi informaţia contestată;
b) aplicarea sechestrului pe tirajul care conţine informaţia contestată;
c) interdicţia de a distruge înregistrările audio şi video.
(4) Instanţa de judecată poate aplica măsurile de asigurare stipulate la alin. (3)lit. a) şi b) doar dacă reclamantul demonstrează că ar putea suporta prejudicii care nu ar putea fi compensate prin despăgubirile ulterioare şi că măsura de asigurare a acţiunii depăşeşte interesul public de a cunoaşte această informaţie.
(5) Nu se admite aplicarea sechestrului pe bunurile pârâtului, inclusiv pe contul bancar, pentru asigurarea pretenţiilor privind compensarea prejudiciului moral.
(6) Dacă persoana nu a depus cerere de chemare în judecată în termenul stabilit la art. 17 alin. (1), măsura de asigurare a acţiunii îşi pierde efectele.
(1) Dacă reclamantul a decedat după depunerea cererii de chemare în judecată, însă înainte de pronunţarea hotărârii, se admite succesiunea în drepturi, cu excepţia pretenţiilor privind compensarea prejudiciului moral.
(2) Dacă reclamantul a decedat după pronunţarea hotărârii în primă instanţă, iar prin hotărîre s-a dispus compensarea prejudiciului moral, succesiunea în drepturi se admite şi în partea compensaţiilor morale acordate de prima instanţă.
(1) Reclamantul trebuie să dovedească următoarele:
a) pârâtul a răspândit informaţia;
b) informaţia îl vizează şi este defăimătoare;
c) informaţia constituie o relatare cu privire la fapte şi este în esenţă falsă; sau
d) judecata de valoare nu se bazează pe un substrat factologic suficient;
e) existenţa şi cuantumul prejudiciului cauzat.
(2) Pârâtul trebuie să dovedească următoarele:
a) informaţia nu este defăimătoare şi/sau nu îl vizează pe reclamant;
b) informaţia constituie o judecată de valoare care se bazează pe un substrat factologic suficient;
c) la momentul răspândirii informaţiei, deși a luat toate măsurile de diligenţă, nu putea ști că prin acţiunile sale contribuie la răspândirea relatărilor false cu privire la fapte sau a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient;
d) informaţia răspândită este de interes public.
(3) În cazurile ce vizează restrângerea libertăţii de exprimare, refuzul pârâtului de a dezvălui un secret profesional sau sursa de informare nu constituie temei suficient pentru admiterea acţiunii.
Articolul 25.Prezumții în cauzele cu privire la defăimare
(1) Orice dubiu rezonabil cu privire la acordarea statutului de persoană privată sau publică se interpretează în favoarea acordării statutului de persoană publică.
(2) Orice dubiu rezonabil cu privire la acordarea statutului de interes public sau curiozitate se interpretează în folosul acordării statutului de interes public.
(3) Orice dubiu rezonabil cu privire la acordarea statutului de judecată de valoare sau relatare cu privire la fapte se interpretează în favoarea acordării statutului de judecată de valoare.
(4) Orice dubiu rezonabil cu privire la existenţa şi cuantumul prejudiciului moral se interpretează în favoarea acordării unei compensaţii de 1 leu.
(5) Orice dubiu rezonabil cu privire la buna-credinţă a persoanei care a efectuat o investigaţie jurnalistică se interpretează în favoarea bunei-credinţe.
(6) Orice alt dubiu care nu este demonstrat conform regulilor prescrise de lege se interpretează împotriva restricționării libertăţii de exprimare.
(1) Orice persoană este în drept să ceară în instanţa de judecată dezminţirea relatărilor false şi defăimătoare cu privire la fapte.
(2) În cazul în care instanţa de judecată va stabili că acţiunea cu privire la răspândirea informaţiei false şi defăimătoare este întemeiată, iar reclamantul solicită publicarea unei dezminţiri, instanţa va dispune dezminţirea relatărilor false şi defăimătoare, indicând în dispozitivul hotărârii textul dezminţirii.
(3) Instanţa de judecată va dispune efectuarea dezminţirii în cel mai potrivit mod pentru restabilirea drepturilor reclamantului. Dacă informaţia falsă şi defăimătoare a fost răspândită prin intermediul mass-mediei, instanţa va obliga mass-media care a răspândit această informaţie să publice şi/sau să răspândească dezminţirea la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program, la aceeaşi oră sau în acelaşi ciclu de emisiuni. În cazul în care informaţia falsă şi defăimătoare a fost răspândită prin alte mijloace decât mass-media, instanţa va stabili aceeaşi modalitate de dezminţire sau, după caz, alta adecvată situaţiei.
(4) Dacă mass-media sau, după caz, autorul informaţiei se află în imposibilitatea de a publica dezminţirea, instanţa de judecată va obliga mass-media sau, după caz, autorul informaţiei să publice dezminţirea în alt mijloc de informare în masă cu o rază similară de acoperire sau difuzare. Dacă ultimul va refuza publicarea dezminţirii, persoana obligată să publice dezminţirea va plăti reclamantului o compensaţie în mărime de la 50 la 5000 de unităţi convenţionale.
(5) Mass-media scrisă va insera dezminţirea sub titlul „Dezminţire”. Textul dezminţirii va fi scris cu aceleași caractere ca şi informaţia dezminţită.
(6) Mass-media va publica dezminţirea în termenul stabilit de instanţa de judecată. În cazul în care publicaţia sau emisiunea urmează să apară cu depăşirea termenului stabilit de instanţă, dezminţirea va fi făcută în următorul număr sau emisiune.
(1) Orice persoană ale cărei drepturi sau interese au fost lezate prin răspândirea unor judecăţi de valoare fără substrat factologic suficient are dreptul la replică.
(2) Replica se va referi numai la informaţia defăimătoare contestată, va fi expusă în termeni decenţi şi nu va conţine ameninţări sau comentarii marginale.
(3) Publicarea sau difuzarea replicii se face în modul şi în condiţiile prevăzute pentru publicarea sau difuzarea dezminţirii.
Articolul 28.Exonerarea de răspundere a mass-mediei pentru preluarea informaţiilor
(1) Responsabilitatea mass-mediei pentru preluarea relatărilor false cu privire la fapte şi/sau a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient nu survine în cazul în care aceste informaţii au fost răspândite:
a) în documentele sau comunicatele autorităţilor publice;
b) în cadrul şedinţelor autorităţilor publice, de către persoanele care exercită funcţii publice sau persoanele invitate pentru a participa la aceste şedinţe;
c) în cadrul urmăririi penale sau al unui proces judiciar, de către participanţii la proces, inclusiv martorii, de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată;
d) în cererile, scrisorile sau plângerile cu privire la încălcarea drepturilor şi intereselor legitime, expediate autorităţilor publice pentru examinare.
(2) Mass-media nu poartă răspundere materială pentru preluarea cu bună-credinţă a relatărilor false cu privire la fapte şi/sau a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient, care vizează chestiuni de interes public, dacă acestea:
a) se conţin în comunicatele de presă ale altor persoane decât autorităţile publice;
b) se conţin în creaţiile de autor, care nu pot fi redactate, sau în emisiunile difuzate în direct;
c) se conţin în declaraţiile, scrise sau verbale, ale altor persoane;
d) au fost răspândite anterior de alte mass-media;
e) cad sub incidenţa altor cazuri stabilite de lege.
(3) În cazul exonerării de răspundere în temeiul alin. (2), mass-media poate fi obligată să dezmintă relatările false cu privire la fapte sau să acorde dreptul la replică.
(4) Mass-media nu este exonerată de răspundere dacă subscrie informaţiei.
(1) Instanţa de judecată va acorda o compensaţie de natură să aducă satisfacţie persoanei lezate. La stabilirea cuantumului compensaţiei pentru prejudiciul moral, acordată persoanei fizice, instanţa de judecată va lua în consideraţie caracterul şi gravitatea suferinţelor fizice şi psihice cauzate reclamantului, caracterul informaţiei răspândite, gradul de răspândire a informaţiei, personalitatea reclamantului, reputaţia pârâtului, gradul de vinovăţie a pârâtului, consecinţele răspândirii informaţiei defăimătoare, starea materială a reclamantului şi cea a pârâtului, publicarea rectificării, dezminţirii sau acordarea dreptului la replică până la depunerea cererii de chemare în judecată şi alte circumstanţe importante pentru examinarea cauzei.
(2) Se acordă compensaţie pentru prejudiciul moral cauzat persoanei publice doar în cazul în care persoana publică a fost defăimată cu rea-credinţă.
(3) Compensația pentru prejudiciul moral se acordă persoanei juridice doar dacă răspândirea informaţiei i-a periclitat managementul.
(4) Nu se acordă compensaţie pentru prejudiciul moral cauzat prin defăimarea persoanei juridice care nu mai are denumirea avută la momentul defăimării.
(5) Compensarea prejudiciilor morale cauzate de mass-media prin răspândirea unor informaţii de interes public care s-au dovedit a fi false sau fără un substrat factologic suficient se efectuează doar în cazul în care mass-media a acţionat cu rea-credinţă sau cu încălcarea altor obligaţii profesionale.
Secţiunea a 2-aProcedura de examinare a cauzelor cu privire la apărarea vieţii private şi de familie
Articolul 30.Procedura de examinare a cauzelor cu privire la apărarea vieţii private şi de familie
Cauzele cu privire la apărarea vieţii private şi de familie se examinează în ordinea şi termenele stabilite în secţiunea 1, cu excepţiile specificate în prezenta secţiune.
În cererea prealabilă persoana lezată va indica informaţia care îi lezează dreptul la respectul vieţii private şi de familie şi circumstanţele care demonstrează încălcarea acestui drept, solicitând exprimarea scuzelor şi, după caz, compensarea prejudiciilor cauzate.
Articolul 32.Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată
(1) În cererea de chemare în judecată reclamantul va indica:
a) informaţia care îi lezează dreptul la respectul vieţii private şi de familie;
b) dacă informaţia îl vizează;
c) dacă informaţia a fost răspândită de pârât;
d) dacă este sau nu este persoană publică;
e) dacă informaţia se referă la o chestiune de interes public;
f) circumstanţele care demonstrează încălcarea dreptului la respectul vieţii private şi de familie;
g) mărimea prejudiciului cauzat.
(2) Pentru cererea de chemare în judecată cu privire la apărarea vieţii private şi de familie se achită o taxă de stat în mărimea stabilită la art. 19.
Articolul 33.Examinarea cererii cu privire la apărarea vieţii private şi de familie
(1) La examinarea cererii de chemare în judecată cu privire la apărarea vieţii private şi de familie, instanţa de judecată va stabili dacă interesul public de a cunoaşte această informaţie depăşeşte interesul persoanei vizate de a nu răspândi informaţia.
(2) Dacă se constată că cererea de chemare în judecată este întemeiată, la cererea reclamantului, instanţa de judecată, prin hotărîre judecătorească, obligă pârâtul să îşi ceară scuze şi, după caz, să compenseze prejudiciile cauzate.
Secțiunea a 3-aCererile vădit neîntemeiate și procedurile judiciare abuzive împotriva mobilizării publice Subsecțiunea 1 Dispoziții generale
(1) Prezenta secțiune prevede garanții împotriva cererilor vădit neîntemeiate sau a procedurilor judiciare abuzive în litigiile civile inițiate împotriva persoanelor fizice sau juridice ca urmare a implicării acestora în acțiuni de mobilizare publică.
(2) Prezenta secțiune se aplică acțiunilor civile care fac obiectul unei proceduri civile, inclusiv cererilor reconvenționale și procedurilor care au ca obiect măsuri de asigurare a acțiunii.
(3) În sensul prezentei secțiuni, în cazul cererilor reconvenționale, dispozițiile referitoare la reclamant se aplică părții care a intentat cererea reconvențională, iar cele referitoare la pârât se aplică părții împotriva căreia s-a intentat cererea reconvențională.
(4) Prezenta secțiune nu se aplică:
a) procedurilor de contencios administrativ;
b) procedurilor de constatare și de reparare a prejudiciului cauzat prin faptele ilicite comise în procesele penale și contravenționale, precum și prin încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil sau a dreptului la executarea hotărârii judecătorești într-un termen rezonabil;
c) arbitrajului;
d) proceselor penale, inclusiv acțiunilor civile din cadrul proceselor penale.
(1) În cazul unei proceduri judiciare pornite împotriva unei persoane fizice sau juridice ca urmare a implicării în acțiuni de mobilizare publică, pârâtul poate formula o cerere având ca obiect:
a) depunerea unei cauțiuni, în conformitate cu art. 334;
b) respingerea rapidă a cererilor vădit neîntemeiate, în conformitate cu subsecțiunea a 2-a;
c) remedii în caz de proceduri judiciare abuzive împotriva mobilizării publice, în conformitate cu subsecțiunea a 3-a.
(2) Cererea prevăzută la alin. (1) se judecă de urgență și în mod prioritar.
(3) Renunțarea totală sau parțială la acțiune, modificarea temeiului sau a obiectului acțiunii, precum și mărirea sau micșorarea cuantumului pretențiilor din acțiune nu împiedică aplicarea remediilor prevăzute în subsecțiunea a 3-a.
Articolul 333.Susținerea pârâtului în cadrul procedurii judiciare
În tot cursul procesului pornit împotriva unor persoane fizice sau juridice ca urmare a implicării lor în acțiuni de mobilizare publică, asociațiile obștești, sindicatele și alte entități, constituite potrivit legii, care au un interes legitim în apărarea drepturilor persoanelor implicate în acțiuni de mobilizare publică, pot, cu acordul pârâtului, să prezinte instanței înscrisuri relevante pentru examinarea cauzei.
(1) În tot cursul procesului pornit împotriva unor persoane fizice sau juridice ca urmare a implicării lor în acțiuni de mobilizare publică, la cererea motivată a pârâtului, instanța de judecată poate să îl oblige pe reclamant la depunerea unei cauțiuni care să acopere cheltuielile de judecată estimate și să asigure plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului potențial cauzat prin introducerea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenționale.
(2) Încheierea de admitere a cererii prevăzute la alin. (1) poate fi atacată odată cu fondul, iar cea de respingere a cererii poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a emis cu citarea părților la proces, sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor.
(3) În cazul în care cauțiunea nu a fost depusă în termenul stabilit de instanța de judecată, aceasta este obligată să dispună scoaterea cererii de pe rol.
(4) Prin hotărârea asupra fondului cauzei, instanța dispune, dacă este cazul, și cu privire la restituirea totală sau parțială a cauțiunii.
(1) Până la începerea dezbaterilor judiciare în primă instanță, pârâtul poate să ceară respingerea rapidă a cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenționale ca fiind vădit neîntemeiată.
(2) Cererea de respingere rapidă trebuie să cuprindă o expunere a circumstanțelor din care rezultă că cererea de chemare în judecată sau cererea reconvențională are legătură cu implicarea pârâtului în acțiuni de mobilizare publică.
(3) Pârâtul nu este obligat să probeze netemeinicia pretențiilor reclamantului.
Articolul 336.Procedura de examinare a cererii de respingere rapidă
(1) Procedura cu privire la cererea de respingere rapidă este scrisă.
(2) Instanța de judecată poate dispune citarea participanților la proces dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau dacă admite solicitarea uneia dintre părți de a examina cererea în ședință publică. Instanța de judecată poate să respingă o astfel de solicitare în cazul în care consideră că, ținând cont de împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri publice. Respingerea se dispune printr-o încheiere motivată care poate fi atacată odată cu fondul.
(3) Instanța de judecată comunică reclamantului cererea de respingere rapidă și înscrisurile anexate, precum și îi oferă un termen de cel mult 15 zile pentru prezentarea poziției în scris.
(4) Reclamantului îi revine sarcina de a dovedi că cererea de chemare în judecată nu este în mod vădit neîntemeiată. În acest scop, reclamantul trebuie să arate motivele de fapt și de drept, precum și să indice probele pe care se întemeiază, pentru a-i permite instanței să aprecieze dacă cererea de chemare în judecată sau cererea reconvențională este sau nu vădit neîntemeiată.
(5) Neprezentarea poziției de către reclamant nu împiedică instanța în examinarea cererii de respingere rapidă.
(6) Instanța soluționează cererea de respingere rapidă și pronunță soluția într-un termen de cel mult o lună de la data depunerii cererii.
(7) În cazul în care se constată caracterul vădit neîntemeiat al cererii de chemare în judecată sau al cererii reconvenționale, instanța o respinge, total sau parțial, printr-o hotărâre care poate fi atacată cu apel.
(8) În cazul în care cererea de respingere rapidă este neîntemeiată, instanța o respinge, total sau parțial, printr-o încheiere motivată, care poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la data comunicării.
În cazul în care, la etapa pregătirii cauzei pentru dezbateri judiciare, instanța de judecată apreciază că există indicii privind caracterul vădit neîntemeiat al cererii, aceasta pune din oficiu în discuția părților chestiunea respingerii rapide a cererii și acordă reclamantului un termen de cel mult 15 zile pentru prezentarea poziției. Prevederile art. 336 se aplică în modul corespunzător.
În cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al procedurii judiciare împotriva mobilizării publice, inclusiv în cazul respingerii rapide a cererilor vădit neîntemeiate conform subsecțiunii a 2-a, aceasta, la cererea pârâtului, obligă reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă nr. 225/2003.
(1) Până la începerea dezbaterilor judiciare în primă instanță, pârâtul poate cere, printr-o acțiune reconvențională, obligarea reclamantului la repararea integrală a prejudiciului patrimonial și/sau nepatrimonial cauzat prin procedura judiciară abuzivă împotriva mobilizării publice.
(2) Prevederile alin. (1) nu exclud dreptul pârâtului de a solicita repararea prejudiciului printr-o acțiune civilă separată, în condițiile legii, inclusiv după soluționarea definitivă a procedurii judiciare abuzive.
(1) În cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al procedurii judiciare împotriva mobilizării publice, inclusiv în cazul respingerii rapide a cererilor vădit neîntemeiate conform subsecțiunii a 2-a, aceasta aplică reclamantului o sancțiune pecuniară sub formă de amendă, de la 20 la 5 000 de unități convenționale, indiferent dacă aplicarea acesteia a fost solicitată sau nu de pârât.
(2) O unitate convențională constituie 50 de lei.
(3) Amenda se aplică, în fiecare caz, în mod eficace, proporțional și disuasiv. La stabilirea cuantumului amenzii, instanța de judecată ține cont de toate circumstanțele relevante ale cauzei și, în special, de:
a) natura și intensitatea elementelor care indică caracterul abuziv al procedurii judiciare, prevăzute la noțiunea respectivă de la art. 2 lit. a)–e);
b) impactul procedurii judiciare abuzive asupra pârâtului;
c) resursele financiare disponibile ale reclamantului, în măsura în care acestea rezultă din materialele cauzei.
(4) Amenda se încasează din contul reclamantului și se virează în bugetul de stat.
Instanța de judecată poate dispune, la cererea pârâtului și pe cheltuiala reclamantului, difuzarea informațiilor cu privire la hotărârea judecătorească pronunțată într-o procedură judiciară abuzivă împotriva mobilizării publice, inclusiv în cazul respingerii rapide a cererilor vădit neîntemeiate conform subsecțiunii a 2-a, în special publicarea integrală sau parțială a acesteia în mijloacele de informare în masă.
Subsecțiunea a 4-a
Protecția împotriva hotărârilor judecătorești străine
Articolul 3312.Refuzul recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești străine
Recunoașterea și/sau executarea unei hotărâri judecătorești străine pronunțate în urma unei proceduri judiciare inițiate împotriva unei persoane fizice domiciliate în Republica Moldova sau a unei persoane juridice cu sediul în Republica Moldova ca urmare a implicării sale în acțiuni de mobilizare publică se refuză în situația în care procedura respectivă a fost vădit neîntemeiată sau abuzivă potrivit prezentei legi ori, după caz, pentru un alt motiv dintre cele prevăzute la art. 471 din Codul de procedură civilă nr. 225/2003.
(1) În cazul în care un reclamant cu domiciliul sau sediul într-un alt stat a inițiat, în fața unei instanțe dintr-o jurisdicție străină, o procedură judiciară abuzivă împotriva mobilizării publice, îndreptată împotriva unei persoane fizice domiciliate în Republica Moldova sau a unei persoane juridice cu sediul în Republica Moldova, acestea din urmă pot solicita instanței în a cărei circumscripție își au domiciliul sau sediul despăgubiri pentru prejudiciul suferit și pentru cheltuielile suportate în legătură cu procedura aflată pe rolul instanței străine.
(2) Dacă procedura se află pe rolul instanței străine, instanța din Republica Moldova poate suspenda judecata acțiunii în despăgubiri până la pronunțarea hotărârii de către jurisdicția străină.
Oficiul Avocatului Poporului publică pe site-ul său web oficial informații privind garanțiile procesuale, remediile disponibile și măsurile de sprijin existente în temeiul prezentei legi, inclusiv privind campaniile de sensibilizare desfășurate, precum și orice alte informații relevante.
(1) Agenția Digitalizare în Justiție și Administrare Judecătorească este responsabilă de colectarea și raportarea datelor statistice cu privire la:
a) numărul cererilor de respingere rapidă depuse;
b) numărul cererilor de chemare în judecată sau al cererilor reconvenționale respinse ca fiind vădit neîntemeiate conform subsecțiunii a 2-a;
c) numărul și tipul cererilor depuse în temeiul subsecțiunilor a 3-a și a 4-a;
d) numărul hotărârilor și deciziilor prin care s-a constatat caracterul abuziv al procedurilor judiciare împotriva mobilizării publice, clasificate în funcție de tipul reclamantului și pârâtului.
(2) Agenția Digitalizare în Justiție și Administrare Judecătorească publică, trimestrial, pe site-ul său web oficial rapoarte statistice privind informațiile prevăzute la alin. (1).
(3) Informațiile prevăzute la alin. (1) se transmit anual Comisiei Europene.
[Art.3315 introdus prin LP223 din 02.10.26, MO535-538/29.10.26 art.573; în vigoare 01.01.28]
(1) Prezenta lege intră în vigoare după 3 luni de la data publicării.
(2) Cauzele aflate pe rol în instanţa de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor examina conform procedurii stabilite prin prezenta lege, cu excepţia art. 15–18 şi a art. 31–33.
(3) Persoana care nu a sesizat instanţa de judecată până la intrarea în vigoare a prezentei legi poate înainta o acţiune în judecată în ordinea prevăzută de prezenta lege. Termenul de prescripţie curge din ziua intrării în vigoare a prezentei legi.
(4) Actele legislative şi alte acte normative în vigoare ce reglementează raporturi conexe se vor aplica în măsura în care nu contravin prezentei legi.
(5) Guvernul, în termen de 6 luni de la data publicării:
a) va elabora şi va prezenta Parlamentului propuneri privind aducerea legislaţiei în vigoare în concordanţă cu prezenta lege;
b) va aduce actele sale normative în concordanţă cu prezenta lege.